Memoria imunitară permite sistemului nostru imunitar să facă față bine virușilor și bacteriilor care ne-au atacat corpul în trecut. Datorită acesteia, câștigăm imunitate la infecțiile anterioare. Mecanismele sale sunt, de asemenea, baza pentru eficacitatea vaccinărilor preventive. Cum se produce memoria imunitară? Care este procesul de dobândire a rezistenței la boli după vaccinare?

Termenul„memorie imună”descrie capacitatea sistemului imunitar de a recunoaște rapid un antigen, o substanță potențial periculoasă. Prin acest mecanism, se descoperă prezența intrușilor potențial dăunători, cum ar fi virușii și bacteriile patogene. Utilizarea memoriei imune pentru combaterea microbilor este posibilă numai atunci când a avut loc deja o invazie de același tip.

Pe măsură ce se luptă cu infecția, celulele specializate ale sistemului imunitar își amintesc de antigenele microbilor. Datorită acestui fapt, organismul este capabil să-l învingă eficient data viitoare când intră în contact cu factorul patogen.

Memoria imunitară este creată de sistemul imunitar al fiecăruia de-a lungul istoriei vieții. Stimulii care initiaza dezvoltarea acestuia sunt situatii de expunere la diversi factori potential periculosi pentru sanatate. Învingându-i, sistemul imunitar învață să recunoască amenințarea și să o combată în mod corespunzător.

Memoria imună este și baza mecanismului de acțiune al imunizării. În cursul lor, pacientului i se administrează antigeni de viruși sau bacterii în condiții controlate. În acest fel, sistemul imunitar învață să lupte cu acești microbi. În urma vaccinărilor, dobândim imunitate artificială, care ne protejează împotriva contractării unor boli specifice.

Denumirea „artificială”, cu referire la imunitatea care apare după administrarea vaccinului, se referă la însuși procesul de administrare a antigenului la pacient. Memoria imunologică obținută în acest fel oferă modalități „naturale” pentru corpul nostru de a lupta împotriva amenințării.

Antigene și formarea memoriei imune

Antigenele sunt substanțe străine care stimulează celulele noastre imunitare să producăanticorpi specifici împotriva lor. Acest nume acoperă glicoproteinele care sunt capabile să se lege de molecule periculoase.

Recunoașterea anumitor substanțe periculoase de către sistemul imunitar este extrem de importantă. Acest proces face posibilă distingerea celulelor străine de cele care alcătuiesc corpul nostru. În acest fel, celulele imune învață că un virus sau o bacterie a invadat organismul.

Limfocitele T și limfocitele B au capacitatea de a recunoaște antigenele cunoscute anterior. Datorită acestui fapt, le pot neutraliza într-un mod rapid și eficient. Activitatea acestor celule stă la baza funcționării memoriei imune.

Memorarea informațiilor de către sistemul imunitar

Infecția declanșează un răspuns imun primar pentru a lupta împotriva cauzei bolii. Când invazia microbiană este depășită, organismul își revine, dar informațiile despre acest eveniment rămân în memoria imună.

Celulele specializate, limfocitele de memorie, rămân în corpul nostru gata să respingă inamicul pe care îl cunoaștem deja. Ei reacționează rapid și eficient atunci când sunt reinfectați. Datorită acestui fapt, ele pot preveni dezvoltarea unei afecțiuni medicale.

Formarea memoriei imune la nivel celular

Limfocitele B cu memorie sunt celule ale sistemului imunitar cu capacitatea de a recunoaște antigenele. Le prezintă sub formă de complexe peptidice speciale, limfocite T adiacente. Acest lucru duce la activarea acestor celule și la proliferarea lor rapidă. Procesul este cunoscut ca răspunsul imun primar.

După ce infecția este învinsă, celulele care luptă activ implicate în răspunsul imun primar sunt eliminate. Cu toate acestea, rămân cantități mici de anticorpi generați ca răspuns la antigenele amenințătoare. Sunt un element al memoriei imune și joacă un rol important în mecanismul de apărare în cazul infecțiilor ulterioare ale aceluiași microorganism.

Pe lângă anticorpi, în organism rămân un număr mic de celule T și B de memorie. Sunt elementul celular al memoriei imune. Acestea continuă după infecția în corpul nostru, rămânând în stare de repaus. În cazul unei alte întâlniri cu un intrus deja cunoscut, aceștia pot reacționa imediat. Datorită acestui fapt, ei pot să-l elimine înainte de a începe procesul de boală.

Celulele de memorie au o durată de viață lungă. Acestea rămân în organism chiar și la câteva zeci de ani după infectare, asigurând imunitatea la boală.

Limfocite B și memorie imună

Locul de maturare a limfocitelor B este măduva osoasă și ganglionii limfatici. Apoi aceste celule se deplasează la ganglionii limfatici și la splină. Aceștia joacă rolul de precursori ai plasmocitelor, a căror sarcină este producerea de anticorpi. Unele dintre aceste glicoproteine, rămase de la infecții, formează o componentă a memoriei imune.

După multiplicare, limfocitele B se diferențiază în plasmă și memorie. Acestea din urmă sunt una dintre componentele celulare ale memoriei imune.

Limfocite T și memoria imună

Celulele T se maturizează în timus și apoi se deplasează către ganglionii limfatici și splină. Ele sunt responsabile pentru inducerea unui răspuns imun de tip celular. Suprafața lor este acoperită cu receptori de imunoglobuline care acționează ca anticorpi care leagă antigenul.

Limfocitele T, în cursul infecției, se înmulțesc și apoi se diferențiază în citotoxice și memorie. Ultimul tip este un element important al memoriei imune celulare. Celulele T de memorie stochează informații despre antigenul cunoscut timp de ani de zile după boală.

Imunitate activă dobândită în mod natural

Imunitatea activă dobândită în mod natural se formează ca urmare a expunerii la un microorganism invadator. Se formează după depășirea infecțiilor bacteriene și virale.

Ca o consecință a acțiunii agentului patogen, se dezvoltă inițial un răspuns imun primar. Acest proces duce în cele din urmă la dezvoltarea unei amintiri imune a microorganismului care a declanșat răspunsul imun. Este un proces natural al corpului nostru, care se înarmează pentru următoarea luptă împotriva virusurilor și bacteriilor patogene.

Multe tulburări ale sistemului imunitar pot afecta negativ formarea imunității active dobândite. Putem enumera aici imunodeficiența dobândită sau congenitală. Utilizarea medicamentelor imunosupresoare, de asemenea, perturbă acest proces.

Imunitate activă dobândită artificial

Imunitatea activă dobândită artificial este indusă de imunizare. În timpul acestora, pacientului i se administrează un antigen special preparat al unui microorganism adecvat. Astfel, vaccinul stimulează răspunsul primar la antigen fără a provoca simptome de boală. În cele din urmă, adoptarea sa duce la dezvoltarea unei memorii imunologice privind un anumit microorganism.

Eficacitatea vaccinărilor se bazează pe imitarea infecțiilor naturale. Datorită acestui mecanism se realizează dezvoltarea sau întărirea rezistenței organismului la agentul patogen. Memoria imună rezultată este similară cu careapare ca urmare a primului contact cu o amenințare reală, care este o bacterie sau un virus.

Scopul vaccinării este ca pacientul să dobândească imunitate artificială activă. Obținerea acestuia protejează împotriva bolilor grave.

Cel mai important ingredient din toate vaccinurile sunt antigenele. Pot fi viruși, bacterii sau produse ale acestora, cum ar fi toxine, polizaharide sau proteine. Contactul cu aceste substante permite formarea unei memorii imunologice privind microorganismul patogen

Antigenele din vaccinuri pot fi sub forma:

  • microbi vii slăbiți,
  • microbi uciși sau inactivați,
  • de microorganisme sparte sau fragmentele acestora,
  • proteine ​​microbiene purificate,
  • proteine ​​recombinate modificate genetic,
  • polizaharide purificate,
  • toxine bacteriene.

Vaccinurile care conțin microorganisme vii, slăbite provoacă o reacție puternică în organism. După administrarea lor, rezistența la boli este posibilă chiar și după o singură doză. De obicei, totuși, consumul lor este asociat cu reacții adverse mai severe decât alte tipuri de vaccinare.

Alte tipuri de vaccinuri care conțin organisme moarte sau ingredientele acestora asigură imunitate după mai multe doze la intervale adecvate.

Introducerea unui antigen în organism stimulează celulele imune să producă anticorpi corespunzători împotriva acestuia. Ca urmare a proceselor de apărare, se formează și celulele de memorie imună. Datorită acestora, este posibil un efect de lungă durată al vaccinării preventive.

Siguranța dobândirii memoriei imune prin vaccinare

Imunitatea dobândită împotriva bolilor infecțioase, obținută ca urmare a vaccinărilor preventive, este similară cu cea care apare după o infecție. Aceste două moduri de modelare a memoriei imune se bazează pe aceleași mecanisme naturale ale răspunsurilor imune ale corpului nostru.

Imunitatea obținută prin vaccinare este denumită „artificială”. Cu toate acestea, acest nume se referă la metoda de contact controlat cu antigenul însuși. Învățate în acest proces, metodele de a face față microbilor sunt complet „naturale” pentru corpurile noastre.

Imunitatea „naturală” este dobândită prin infecții care sunt adesea periculoase. A te îmbolnăvi de o boală infecțioasă este uneori asociată și cu complicații grave. Efectele secundare care apar ca o consecință a vaccinărilor de rutină sunt în marea majoritate a cazuriloruşoară.

Complicațiile grave sunt extrem de rare. Modelarea memoriei imune prin administrarea unui vaccin este, prin urmare, mult mai sigură decât dobândirea acestuia prin infecție „naturală”.

  • De ce depinde imunitatea organismului?
  • Reziliență - cum să o întăriți
  • Imunitatea - 9 moduri de a întări imunitatea organismului
  • Imunitatea - 22 de moduri de a întări imunitatea organismului

Categorie:

Sistemul imunitar